În ultimele zile, o declarație a consilierului prezidențial Ion Burnete a stârnit dezbateri aprinse: aproape 5 milioane de salariați din mediul privat nu reușesc să susțină, prin taxele și contribuțiile pe care le plătesc, întreg aparatul bugetar al statului. Această observație nu este doar o cifră rece, ci un semnal de alarmă care ne provoacă să ne întrebăm cât de echitabil și sustenabil este actualul sistem fiscal.
Pentru început, merită să ne uităm la proporții: în timp ce sectorul public are în prezent în jur de 1 milion de angajați, aflat oriunde în administrație, educație, sănătate sau alte servicii publice, mediul privat adăpostește aproximativ cinci ori mai mulți lucrători. În esență, fiecare contribuabil din privat ar trebui să „plinească găurile” create de un aparat de stat, uneori supradimensionat și ineficient.
În practică, taxele și impozitele reținute din salariile angajaților privați (sociale, de sănătate, pentru șomaj și impozitul pe venit) totalizează, în medie, peste 40% din costul muncii. Adăugând TVA-ul, accizele și alte impozite indirecte, rezultă că o mare parte din consumul unei familii se duce către bugetul public. În aceste condiții, este greu de crezut că pot fi găsiți bani suficienți pentru a acoperi simultan toate cheltuielile cu salariile bugetarilor, modernizările de infrastructură și investițiile în proiecte strategice.
Pe de altă parte, nicio societate civilizată nu poate funcționa fără un stat puternic: administrația publică asigură ordinea, educația, sănătatea, securitatea și alte servicii ce reprezintă fundamentul vieții comunității. Problemele apar însă atunci când creșterea aparatului administrativ nu este însoțită de o eficientizare reală a cheltuielilor și de evaluarea periodică a performanțelor.
Corupția, birocrația excesivă și lipsa digitalizării complete în anumite domenii agravează situația: proiectele întârzie, resursele sunt risipite, iar cetățeanul se simte sufocat de hârtii și de întârzieri. Într-un climat asemenea, orice creștere a numărului de angajați la stat poate părea un simplu transfer de resurse de la privat către public, fără beneficii tangibile pentru societate.
Impactul principal se resimte în mediul de afaceri: firmele care ar vrea să investească și să extindă activitatea se confruntă cu costuri tot mai mari ale forței de muncă și cu un nivel ridicat de impozitare. În loc să angajeze și să ofere salarii competitive, multe companii amână investițiile sau se relocatează în regiuni cu taxe mai avantajoase. Prin urmare, nu doar angajații, ci și economia în ansamblu pierd oportunități de creștere și inovare.
>Pentru a găsi o cale de ieșire, putem privi și spre experiența altor state din Europa Centrală și de Est: țări care au demarat procese de audit public riguros, au restructurat serviciile administrative și au investit masiv în digitalizare. Astfel, multe funcții care erau ocupate cu birocrația au fost automatizate, iar resursele eliberate au fost redirecționate către sănătate, educație sau susținerea inovației.
În România, o reformă fiscală inteligentă ar trebui să urmărească două obiective majore: reducerea poverii fiscale asupra mediului privat și, simultan, garantarea unui nivel de serviciu public de calitate. Acest echilibru poate fi atins prin introducerea unor impozite progresive adaptate la veniturile foarte mari, prin eliminarea cheltuielilor inutile din buget și prin stimularea parteneriatelor public-privat pe proiecte de infrastructură sau digitalizare.
De asemenea, dialogul social trebuie să devină o prioritate: reprezentanții angajatorilor, ai sindicatului și ai administrației trebuie să așeze la masă un plan realist de ajustare a numărului de angajați bugetari, cu reevaluarea periodică a posturilor, și de creștere a eficienței muncii publice. În paralel, mediul privat are nevoie de predictibilitate fiscală și de facilități pentru angajări, formare profesională și cercetare-dezvoltare.
În concluzie, afirmația despre cele 5 milioane de angajați din privat care nu pot susține întreaga structură bugetară nu ar trebui să fie doar o statistică sperietoare, ci un semnal de pornire pentru o reformă amplă și transparentă. Doar printr-un nou contract social, bazat pe responsabilitate, eficiență și echitate, România poate să-și reconstruiască sistemul fiscal și administrativ astfel încât stângerea contribuțiilor într-un buzunar să nu lase golul celuilalt.