Termenul de sinecură a intrat de ceva vreme în vocabularul public românesc ca un etalon al risipei banului colectat din taxe. Dar ce se ascunde dincolo de această sintagmă ce stârnește indignare? Vom explora originile cuvântului, semnificația sa în societatea actuală şi impactul asupra finanțelor publice.
Cuvântul provine din expresia latină sine cura, adică „fără grijă” sau „fără preocupare”. Inițial, în Evul Mediu, se referea la acele beneficii sau poziții (în special ecleziastice) care asigurau venituri importante, dar nu cereau îndeplinirea vreunei activități concrete. De acolo, noțiunea s-a extins, înregistrând o nuanță aproape ironică: primești bani de la buget fără să transpiri vreodată pentru acea sumă.
În prezent, definiția de bază rămâne aceeași: sinecura este o poziție în administrație sau în instituțiile publice care presupune puțin sau chiar deloc volum de muncă, dar este plătită la nivelul unei funcții cu responsabilități mult mai mari. În limbajul politic și jurnalistic, „sinecuri” desemnează acele posturi menite să recompenseze clientela de partid, rudeniile ori prietenii, fără a cere performanță sau obiective clare.
Un exemplu des întâlnit este acela al „consilierilor” numiți pe baza carnetului de partid, care abia reușesc să redacteze câteva comunicate pe parcursul unui an, dar au salarii care rivalizează cu cele ale managerilor de companii private. Nu de puține ori, acești funcționari nici nu se prezintă la birou, dar beneficiază de indemnizații, sporuri și alte avantaje (telefon, autoturism, diurnă etc.).
Fenomenul nu este exclusiv românesc – regăsim sinecuri și în alte state cu sisteme politice centralizate sau clientelare. Cu toate acestea, în România, fenomenul a luat proporții alarmante după anii ’90, când tranziția a fost capturată de grupuri de influență care și-au împărțit resursele bugetare. Astfel, în loc să susțină proiecte cu efect imediat asupra calității vieții cetățenilor, finanțele s-au scurs în buzunarele unor „angajați fără activitate”.
Pe termen lung, sinecurile slăbesc eficiența administrației, subminează încrederea în instituții și favorizează corupția. Când bugetul e sub presiune, iar investițiile în educație, sănătate ori infrastructură sunt minimalizate, cetățeanul avertizează că ceva nu funcționează: banii sunt risipiți acolo unde nu aduc niciun plus de valoare.
Ca perspectivă practică, transparența deciziilor de numire, stabilirea unor indicatori măsurabili de performanță și revizuirea periodică a fișelor posturilor pot tempera excesele. Impunerea unor condiții stricte de prezență și raportare lunară, precum și sancționarea dură a absenței nemotivate ar putea reteza tentația sinecurilor.
Mai mult, implicarea societății civile prin monitorizarea online a activității instituțiilor și accesul facil la informații bugetare sunt căi sigure de a demasca posturile fantomă. Instrumentele digitale pot pune presiune atât pe factorii de decizie, cât și pe cei numiți, obligându-i să-și documenteze fiecare oră lucrată.
În final, combatearea sinecurilor nu este doar o chestiune tehnică de optimizare bugetară, ci un semn de maturitate civică. În momentul în care publicul cere tot mai multă responsabilitate de la reprezentanți, risipa devine tot mai greu de tolerat. Atunci când fiecare leu alocat angajaților publici va fi justificat, vom asista la o administrație mai dinamică, mai profesională și mai apropiată de nevoile reale ale societății.
Prin urmare, lupta cu sinecurile nu trebuie văzută ca o vânătoare de vrăjitoare, ci ca un pas firesc pentru eficientizarea cheltuielilor publice și refacerea încrederii în stat. Numai astfel vom transforma „sinecura” dintr-o poveste despre lenea privilegiată într-o lecție despre responsabilitate și transparență.
Concluzie: Eliminarea sinecurilor reprezintă o reformă de substanță care pune punct privilegiilor nejustificate şi redirecționează resursele către investiții cu impact real. Numai o administrație vigilentă şi o societate alertă pot rupe acest ciclu vicios, creând premisele unei bunăstări răspândite echitabil la nivel național.